něco o mně

”În poezia lui František Hruška este vorba mai presus de toate de mine. Oriunde mă uit, ajung până la urmă să mă văd pe mine însumi și propria mea neputință, ascunse în spatele unei false încrederi. Când se întunecă, în locul copiilor de pe stradă, mă văd din nou doae pe mine însumi în reflexia ferestrei.”

Am deschis materialul de prezentare a lui František Hruška pentru scopurile acestei antologii sub forma unui citat din comentariul online care însoțește o ediție a emisiunii Jedna báseň. Autoři čtou (Un poem. Autorii citesc) a postului de televiziune praghez ČT Art dedicată acestui autor, întrucât ne pare cea mai completă și detaliată prezentare (în același timp concentrată și succintă) a tânărului autor.

Debutul poetic al lui František Hruška a deschis seria Mlat a editurii Morile de Vânt din Brno, serie care publică exclusiv debuturile poeților foarte tineri, coordinată de către Dominik Bárt, excelent poet și critic literar de aceeași vârstă cu Hruška, și el prezent în antologia de față.

Volumul Timpul predominant este împărțit în șase secțiuni, intitulate în cea mai mare parte cu ajutorul numeralelor ordinale care precizează poziția lor în carte: Așadar primul, Al doilea, Al treilea, Doar indicații, Al patrulea și Al cincilea. Da, acele titluri sună ca niște instrucțiuni ordonate punct cu punct ale unui manifest care comunică în stil cazon ceea ce trebuie să se audă și să se știe, ceea se cere.

Mai sus-menționatul comentariu al redactorilor ČT Art merge și mai departe cu speculațiile și consideră că, în viziunea autorului, o atare listă de revendicări ar trebui să conducă la o anumită schimbare în structura internă a celui care a formulat instrucțiunile: a venit timpul pentru reflecție, pentru trecerea în revistă a unui capitol de viață care tocmai a fost închis. Iar timpul este dominant într-o asemenea măsură, încât s-ar putea domina pe sine însuși, s-ar putea răsturna pe o parte și revărsa sub propria-i greutate.

Așadar, în poemele lui Hruška, este vorba  în principal despre „eu”, despre ”mine”, cel care a apucat să mușc din mărul cunoașterii binelui și răului, dar restul, inclusiv miezul, a rămas nemestecat și neatins pe raft.

Străduindu-se mai degrabă să întrezărească decât să vadă, ochii reușesc într-un final să se zărească, din nou, doar pe sine.

Una dintre cele mai dificile sarcini este să te ridici la propria ta înălțime și să fii demn de tine însuți – probabil calea surprinsă și descrisă în volumul de debut al lui František Hruška. Instrumentul de lucru, faptul de a scrie poeme ca natură primară, poate fi înlocuit doar cu o altă activitate cu statut de natură primară, cum ar fi tăiatul lemnelor: viața prevalează asupra reflectării vieții în principal datorită simplității și utilității unei activități în care nu contează atât de mult rațiunea, cât mâinile.

Când pleci să trăiești în străinătate, cu valiza care era odinioară ”a noastră”, îți lași toate poemele - și toată poezia - acasă la Ostrava și porți cu ele o luptă acerbă de-a căutatul și de-a negăsitul versului perfect.

Căutarea simplității (căutarea de sine) reprezintă, bineînțeles, cea mai mare dificultate într-o lume în care, în fapt, nimic nu este simplu. Cu atât mai puțin un poem, dacă vrei să mai fie și plin de conținut, întrucât, presupun redactorii emisiunii citate, ”poemul nu constă în cuvinte, ci în altceva, poate în spațiul dintre cuvinte, în ceea ce nu se spune, în răsuflarea din timpul recitării, în pauza tensionată dintre versuri, în necuvinte.”

Dar lucrurile nu se termină nici aici, întrucât volumul, mai ales în prima parte, este plin de paradoxuri în care se repetă motivul mișcării convulsive, reflectat, mai mult, și în descrierea călătoriilor de acasă și înapoi  (maturizarea – oare un alt cerc infinit și închis?) când fiul se întoarce acolo unde nimic nu este la fel cu ceea ce a lăsat la plecare, nici măcar ochii cu care își privește – întrezărește – amintirile și aspectul lor dramatic de (puțin?) schimbat, părinții cărora trebuie să le constate (contemple?) îmbătrânirea și pe care trebuie să-i mintă pentru a le potoli spaimele mai intense chiar decât ale sale, locul numit (când?) acasă, care este înăuntrul/ dinafară.

Rezolvarea paradoxului? Răspunsul la problemă? ”Recursul la metodă”? Dar oare chiar este necesar să le definim? Nu știm oare încă de la geometrii din antichitate că dintr-un cerc închis, ba chiar dintr-un plan întreg reprezentând infinitatea bidimensională, se poate evada numai ridicând o perpendiculară pe el (cercul sau planul) și decolând astfel în spațiul tridimensional? Iar Hruška știe foarte bine că o perpendiculară pe Pământ (care, desigur, este el însuși tridimensional, dar pe care noi, ființe limitate la orizontul zărit ca un cerc, îl întrezărim ca pe un cuprins înzestrat cu un număr mai mic de dimensiuni decât acelea pe care le conține în fapt, etc., etc.) înseamnă a ridica ochii către cer. Iar acolo, cu aceeași (desigur, aparentă) simplitate cu care taie lemnul spre a ajunge să-și trăiască viața în loc de a reflecta asupra ei, copilul sensibil al sălbaticei Ostrave știe chiar și cum să-l găsească pe Iisus, întrucât credința nu este întotdeauna de găsit în biserica de pe deal…